Cât și cât de departe ne amintim

Memoria este puntea noastră spre viitor
(Prof. James McGaugh, U. Irvine)
Mulți consideră că este un dar, dar eu spun că este o povară.
Îmi revăd în capul meu întreaga viață zi de zi și asta mă înnebunește.
(Jill Price)
Orice-nceput se vrea fecund
Risipei se dedă florarul
(Lucian Blaga)

Poate o persoană să-și aminteas-că că s-a născut?
Sunt puțini adulții care au amintiri dinaintea vârstei de trei ani, iar uneori încă discutata amintire a momentului nașterii pare să-și fi pierdut orice bază. Studiile arată că 7 ani este pragul la care primele noastre amintiri încep să se piardă. Fenomenul a primit numele de „amnezia copilăriei” (AC), termen care înlocuiește „amnezia infantilă” despre care a vorbit Sig-mund Freud încă din 1899, privind-o ca o metodă de reprimare a unor întâmplări traumatice și chiar a unor nevoi din primele momente ale copilăriei. Recurgerea frecventă la acest tip de amintiri timpurii (sau la noi imagini, modificate, diferite, ale evenimentelor) poate asigura ecra-narea eu-lui actual, blocând im-pulsuri inconștiente (specifice prime-lor vârste) și astfel protecția însuși subiectului conștient. Interesant, AC nu împiedică un tip de memorie inconștientă care stochează informa-ție despre cum se fac anumite lucruri, mersul pe bicicletă, de ex.

Psihologii au arătat că este posibilă formarea unei memorii de temen lung la vârste de 3-6 luni (!), doar că este vorba de amintiri care nu poartă informație despre perioada 0-3 luni, ceea ce explică imposibilitatea de a ne aminti nașterea noastră. Dar rămâne întrebarea de ce se întâmplă acest lucru. Și care sunt schimbările care au loc în primii noștri ani de viață? Și, în fond, dacă ne putem forma o memo-rie când suntem copii foarte mici, de ce o pierdem când ajungem adulți? Pentru că la vârsta aceea nu aveam o limbă în care să vorbim? Pentru că generarea de noi neuroni avea nevoie de spațiu și așa a fost ștearsă memoria? Oricum ar fi, explicații reale lipsesc și după mai bine de un secol.

Și, pentru a continua să căutăm un răspuns la aparenta imposibilitate de a ne aminti momentul nașterii (sau chiar -se susține uneori- viața intra-uterină), toate acestea duc evident la o altă întrebare: cât de mult ne putem aminti?

Momentul de cotitură a avut loc în 2006, când Prof. James McGaugh (JMG, U. Irvine), s-a confruntat cu un fenomen extraordinar, pe care l-a numit „Highly Superior Autobiogra-phical Memory” (HSAM) și care se referă la cazurile (extrem de rare – doar aprox. 60 de persoane înregistrate în lume!) ale celor cu capacitatea de a-și aminti detalii autobiografice începând cu primele momente ale vieții lor. De ex., australianca Rebecca Sharrock (29 de ani) își amintește lucruri de la vârsta de 12 zile! Dar prima persoană înregistrată cu HDSM a fost Jill Price (născută la New York, 30 decembrie 1965) care, la 51 de ani, își amintește în toate detaliile fiecare zi a ei din ultimii 40 de ani. Uneori pentru că își propune, alteori involuntar. Ca și cum, spune ea, ar fi mereu în fața unui dublu ecran: în stânga-prezentul, în timp ce în dreapta se derulează filmul trecutului, cu fiecare cadru declanșat de stimuli din ziua curentă. Cazul ei era fără precedent.

La început, numele dat fenomenului a fost Hipertimesia, dar, cum spune JMG, a fost o greșeală, pentru că însemna că se cunoștea explicația ei. Dar nu, nici astăzi nu există o explicație satisfăcătoare. Mai mult, spune JMG: „problema centrală a HSAM era nu de ce subiecții își aminteau, ci de ce noi nu uităm.” Și adaugă că avem nevoie să uităm! Cum spune celebrul William James, unul dintre fondatorii psihologiei moderne: „Dacă ne-am aminti totul, de cele mai multe ori am fi la fel de bolnavi ca și când nu ne-am aminti nimic.”

Sigur, ar putea apărea și obișnuita întrebare: la ce să ne foloseasscă studiul unei boli atât de rare și, oricum, fără posibile consecințe fatale? Ar putea sugera noi abordări în tratarea Alzheimer-ului sau a demen-ței senile? Nu este foarte sigur. Va rămâne o (simplă) curiozitate? Sau va duce la descifrarea marilor necunos-cute ale funcționării memoriei uma-ne? Dr. Dorthe Berntsen, U. Aarhus: „S-ar putea ca și eu, ca persoană non-HSAM, să-mi am fiecare amintire a vieții mele <salvată> undeva dar să nu am access la ea? Avem o problemă de recuperare sau una de depozitare și retenție? Potențial, acesta poate fi un lucru foarte important, pentru că ridică noi întrebări, ne arată că poate ar trebui să ne revizuim modul în care am gândit până acum la capacitatea noastră de a ne aminti trecutul.” Și încă ceva important, cum spune un alt membru al echipei de la U. Irvine, Dr. Craig Stark: „Vorbim de uitare dar, pe de altă parte, simpla depo-zitare a informației este o prostie – doar o stocare de date. În ce scop? Trebuie să poți extrage ceva util din ea, și (doar) atunci vei putea vorbi despre cunoaștere sau înțelepciune”.

Nașterea fiecăruia dintre noi este un fel de… Big Bang personal. Odată cu noi se nasc timpul și spațiul nostru – un fel de mini Cosmos care va trebui să se acomodeze și să interacționeze cu cele care evoluează în paralel cu el. Astfel, toate științele, pornite de la om, este normal să se regăsească în el. De aceea este atât de impor-tant să încercăm să înțelegem, să cercetăm, chiar și lucrurile aparent mărunte și atât de rare încât suntem tentați să le considerăm fără importanță. Pentru că nimic nu poate, nu trebuie, să fie neglijat când este vorba de sănătatea noastră…

Prof. Dr. Andrei Dorobanțu, fizician

Add Comment

Required fields are marked *. Your email address will not be published.