Minuni în vremea noastră (!?!) …

Marnie Hughes-Warrington (MHW), profesor de istorie la Australian National University, Canberra, a publicat de curând (2018), History as Wonder: Beginning with Historiography. Titlul îmi aduce aminte de o celebră carte a (foarte) marelui fizician Victor Weisskopf: „Knowledge and Wonder” – o să traduc titlul folosind pentru Wonder nu „uimire”, ci un echivalent: „Cunoaștere și Minunare”. Am ales câteva fragmente din amplul articol al Prof. MHW, „Wonder works” (Minunea lucrează) din revista online Aeon (30 octombrie), pe care vi le ofer în continuare. Nu le mai pun în ghilimele – cele câteva intervenții ale mele le scriu cu italice. Și încă ceva: nu veți găsi aici exemple de minuni, mai mult sau mai puțin spectaculoase. Ceea ce mi s-a părut cu totul special la acest articol este discuția -cu care nu prea suntem obișnuiți- privind modul în care se referă cercetătorii la ceea ce numim noi „minuni” și „le caută un loc” în discursul academic. Deci, spune MHW…

Ideea de istorie este stranie și tulburătoare… Când vorbesc despre minune și stranietate, nu mă refer doar la povești cu dragoni, vârcolaci, ectoplasmă, strigoi și îngeri în povești cu care nu știm ce să facem. Și nici nu mă gândesc la miile de povești scrise de persoane care n-au putut sau nici măcar n-au trecut pe lângă vreo universitate… Ceea ce trecem cu vederea este că și cea mai savantă istorie s-a născut stranie, a trăit într-o companie stranie și apoi a uitat că a fost stranie…
***
Filosofia, spune Aristotel în Metafizica sa, începe cu minunarea. Istoria face la fel. Începe cu nedumeriri banale dar și cu realizarea de către noi a stranietății cotidianului… Istoria face efortul de a da sens lucrurilor trecând de la prezent la trecut și de la lumea fizică la lumea spirituală. Ne poartă de la specific la universal și vice versa; de la obișnuit la noutate; de la înțelegerea lucrurilor la a ne înțelege pe noi; de la o disciplină la alta; de la excludere la includere și deci de la non-etic la etic. Dacă vreți să știți unde se află traversele și limitele modelului istoriei, urmăriți minunile.
***
Într-un sens, cred că ne dorim să scăpăm de minuni pentru că ele sunt inconfortabile. Ți se strecoară sub piele, ridiculizând efortul de a găsi sensuri. Când ne uităm la modul în care oamenii s-au gândit la minuni de-a lungul timpului, ni se dezvăluie niște istorii ordonate, raționale, care ne disciplinează. Apar voci noi și nu știm ce să facem cu ele. Și ne trezim față-n față cu cei care își însușesc aparența istoriei și filosofiei pentru a ne provoca și a ne face confuzi în ceea ce privește ce este sigur, bun, drept și corect. Și fac aceasta spre bine sau spre rău. Și ne confruntăm cu gânduri negre că eforturile de a ne ordona atât cunoașterea cât și lumea, ne pot împiedica să ne confruntăm cu problemele noastre etice cele mai tulburătoare.
***
Recunoașterea minunii este încărcată cu dificultăți și te poate lăsa cu enigmele îndoielii. Chiar și primii istorici au știut lucrul acesta. Istoricul elenist Polybos a crezut că le-a lămurit pe toate atunci când a argumentat că istoricii trebuie să dea sens lucrurilor prin văz și prin celelalte simțuri, și să facă acest lucru de o manieră cât se poate de directă… Minunile, pretindea el, ar trebui folosite de istoric doar pentru a vorbi despre lucruri pe care nici măcar zeii nu le pot înțelege…

Despre straniu nu ar trebui să vorbim, spune Confucius în Analecte. Și totuși el știa că refuzul de a vorbi despre straniu ne poate lăsa legați de o lume obișnuită cu obsesii fără semnificație… Lucrurile și ideile sunt făcute să circule, niciodată să nu se odihnească.
***
… Minunea înseamnă de asemenea să ne deschidem mintea către ceilalți. Francis Bacon, René Descartes, Thomas Hobbes, toți au muncit să descrie și chiar să clasifice minunile, pentru a inversa excluderea minții pe care o văzuseră intrând în joc la simpla acceptare a filosofiei celor vechi. Filosofia și istoria au avut nevoie să se miște pentru a-și accepta propria lor neliniște…
***
Este de asemenea posibil, deși într-un fel sinuos, să citești Kant și Hegel fără metafizică și să tratezi minunea ca un subiect de epistemologie (teoria cunoașterii) … Aceasta, cred eu, este ca și cum ai arăta unui public proiectorul de cinema cu care tocmai le-ai arătat (un film cu) un tren care se năpustea spre ei…
***
…Ne rămâne deci să alegem între confortul negării minunilor de orice fel și acceptarea lor, măcar în adâncul sufletelor și minților noastre. Einstein a spus odată: „Există doar două feluri în care îți poți trăi viața. Unul este ca și cum n-ar exista minuni. Celălalt este ca și cum totul ar fi o minune”. Când, în curând, se va așeza zăpada peste aproape tot ce este urât și rău pe lume, gândiți-vă la vorbele lui Einstein. Căutați în amintirile Dv. întâmplări de toate felurile pe care ați fi tentați să le considerați ca minunate sau chiar… adevărate „minuni”. Și la alte lucruri de acest fel care, în fond, contează, cred eu destul de mult pentru a le rezerva câteva clipe din gândurile noastre… Sărbători Fericite! La Mulți Ani!

Prof. Dr. Andrei Dorobanțu, fizician

Add Comment

Required fields are marked *. Your email address will not be published.