NDE – Dincolo de ultima frontieră (2)

… Problema experienței în vecinătatea morții este o problemă pe care în spital, ca anestezist, o întâlnești tu de foarte multe ori, ca observator care vezi comportamentul bolnavilor care sunt în preajma morții (…) Cum trăiește pacientul, bolnavul, situația respectivă, e cu totul altceva. Toate acestea pot să vi le descriu eu … pentru că am trecut printr-un astfel de eveniment.

Aceste cuvinte ale Dr. George Litarczek, nume emblematic al medicinii românești, deschid relatarea unei copleșitoare experiențe prin care a trecut el însuși. După știrea mea este pentru prima oară când un mare și adevărat om de știință și medic acceptă să vorbească public despre ceea ce numim o NDE. Textul care urmează, la persoana întâi, conține fragmente din emisiunea radio (București FM, iulie 2012) în care l-am avut invitat. Am păstrat alte fragmente și câteva comentarii din partea mea pentru ultima parte a acestui articol.

George Litarczek: ”Prima fază, pe care am străbătut-o și eu, este extracorporalizarea. Adică ai senzația că eul tău se desprinde din trup și se înalță. Și practic ai o viziune asupra propriului tău corp și a ambianței în care el se găsește, ca și cum ai fi o persoană străină care se uită și își vede propriul corp din afară. Asta e o experiență pe care nu poți să o ai câtă vreme ești viu și funcționezi normal. Să te uiți la tine din afara ta. Nu te poți uita la tine decât dacă te uiți în oglindă. Este singura modalitate de a te vedea pe tine cum arăți. Dar ca să te simți urcat pe tavanul unei săli de operații, să te vezi pe tine și să vezi în jurul tău persoane care activează să te reanimeze și la urmă, când te trezești, să le povestești ce-au făcut și ei să recunoască că asta era situația, că asta era configurația și că asta făceau (este altceva) …

Pentru mine pot să vă spun următorul lucru: eu știam că eram pe masa de operație, că am fost adus cu hemoragie de peste 3 litri, post operatorie, dar la o săptămână după operație, și m-am plâns de frig. Mi s-au pus niște baloane de plastic calde pe mine, și în momentul când mi s-au pus baloanele de plastic știu ce s-a întâmplat. S-a produs vasodilatație periferică, cu sânge puțin în circulație (și) tensiunea s-a prăbușit. Ea s-a prăbușit și eu am început să văd sala de operație de sus. Și l-am văzut pe colegul, elevul și profesorul Tulbure, care era mâna mea dreaptă și făcea ceva. Făcea ceva și la un moment dat am revenit din tavan, am căzut pe masa de operație și când m-am uitat sus am văzut lampa scialitică.

Deci o secvență: viu, în sală, mă sui pe masă, mi se pun pernele calde, mă trezesc dintr-odată plecat din mine, să zic așa, văd ambianța și după aia mă prăbușesc din nou pe masa de operație și când mă uit în sus văd lampa scialitică. E ca și cum eul meu și-ar fi părăsit corpul și (apoi) s-ar fi introdus în corp. Când a părăsit corpul își vedea corpul din afară, când s-a reintrodus în corp vedea lampa scialitică.

Dacă ar fi fost indiferent ce, (dar) ținând doar de funcționalitatea cerebrală, creierul n-ar fi putut opera cu imagini pe care nu le avea. Pentru că nicăieri în creierul meu nu era imaginea sălii de operație cu ambianța respectivă, cu persoanele respective din mediu, mai ales că sala… nu fusesem în ea niciodată. Era o sală reamenajată, nouă, în Fundeni… Toată ambianța îmi era necunoscută și eu le-am descris-o pe urmă văzută de sus. Deci am trăit partea asta.

…După extracorporalizare, urmează partea a doua, cu tunelul. N-am ajuns în tunel, nu pot să spun nimic … Sigur că tunelul … și lumina de la capătul tunelului pe care se spune că o văd unii, e o problemă care și ea este discutabilă … partea cu tunelul se poate induce cu halucinogene, se poate induce cu o serie întreagă de farmacologice, dar când ea urmează, într-o secvență, unei extracorporalizări, nu mai poți să (o) interpretezi ca atare … Pentru că extracorporalizarea, după mine, exclude o halucinație. Pentru că haluci

nezi cu imagini de memorie. Cu sunete din memoria ta. Deci faci operații false cu noțiuni existente în memorie. Dar ca să-ți apară în memorie niște elemente noi, recepționate după ce niște evenimente s-au produs în corpul tău, adică hipotensiunea și hipo-perfuzia cerebrală, asta o consider o treabă care ține, zic eu, de transcendent … Adică trebuie să accept că „cineva” a ieșit din mine și a intrat în mine. Cine e cineva-ul ăsta? Sigur, poți să presupui că este … sufletul tău care a ieșit, dar care are capacitatea să recepționeze și să memoreze. Și să se întoarcă în tine cu ce a recepționat și cu ce a memorat. … Și atunci o astfel de experiență devine un argument. Pentru existența transcendentului. Și a sufletului. Și pentru dualitatea ființei umane ca fiind compusă din trup și suflet. Sufletul fiind de natură transcendentă, că asta a făcut Dumnezeu când l-a făcut pe om din lut și a suflat. Și i-a dat duh, și i-a dat viață. Deci viața lui provine din duh … Sigur că viața, din punct de vedere material, se explică prin sine, printr-o serie de mecanisme biochimice, care se desfășoară după un anumit plan și care se cheamă că produc celula vie și organismele vii. Dar o trăire ca aceasta îți pune în discuție problema existenței doar a părții materiale și te face -chiar foarte științific să fii- … să te gândești că mai există și ceva nematerial în tine … Și sigur că a accepta sau a nu accepta … am vorbit cu colegi, cu un foarte bun prieten al meu, un chirurg din Fundeni (nu vreau să-i spun numele), a râs de mine: „hee, ești un prost. Astea-s halucinații, creierul hipoxic care halucinează” … I-am povestit tot ce-am povestit înainte. Și zice: „A, nu se poate!” Pur și simplu nega o experiență trăită de altcineva. Ei, asta-i treabă de liber arbitru. El o neagă, eu am trăit-o. Și în fața acestei dileme nu știi ce atitudine pot să ia alții. Experiența ta personală e experiența ta personală. Și numai tu poți s-o interpretezi. Dar ca mine nu sunt numai eu. Sunt statistici în reviste de peste o mie de cazuri studiate. Oameni care reproduc aceste stări până aproape de terminarea tunelului – apariția luminii. Deci întorși din drumul aproape final, de neîntors, al călătoriei. Să fie astea oare semne ale transcendentului transmise oamenilor prin diverși indivizi? Că totuși iată-mă, sunt aici, cu toate că nu mă puteți imagina, nu puteți avea nici o idee despre mine. Pentru că eu sunt din altă lume. Acest „din altă lume” își trimite poate un mesaj, din când în când, prin experienție ale unor trăiri ca ale mele…”

Prof. Dr. Andrei Dorobanțu, fizician

Add Comment

Required fields are marked *. Your email address will not be published.