Filofobia – frica de a iubi

nii dintre noi știm că suntem filofobi din credința că asta ne apără să ne simțim răniți când ne apropiem de cineva.
Nu este cazul însă cu cei care se plâng mereu de faptul că lumea a devenit insensibilă, că au dat totul și nu au primit nimic înapoi, iar apoi s-au ales doar cu dezamăgiri și frustrări.
La o analiză mai atentă însă, ceea ce transpare este aparent ciudat și cam trist: în spatele nemulțumirilor acestor oameni se ascunde, de fapt, propria lor capacitate redusă de apropiere de ceilalți.
Ar părea de bun simț că numai oamenii maturi emoționali pot să iubească, însă în practică confuziile sunt destul de mari și au consecințe uriașe la nivel de suferință umană profundă.
De fapt, exact această suferință devine generatoare de teamă… o teamă adâncă, terifiantă, copleșitoare… teama de a iubi, bazată pe faptul că asociem iubirea cu dependența și agonia încă din primii ani ai vieții.
Stau lucrurile altfel de fapt? Au stat mereu altfel?
Pentru asta, să ne gândim la două tipuri de suferință atunci când o relație se termină:
Primul tip se referă la tristețea firească a cuiva care iubește și nu este iubit… e ca un doliu, e dor, acceptarea unui final și pregătirea pentru un nou început, e despre a învăța ceva din această experiență și a evolua.
Al doilea tip, unde iubirea e greu de găsit, este extrem de diferit: anxietate, depresie, furie, disperare, gelozie, obsesie, răzbunare, manipulare, invidie, complexe de inferioritate, răni narcisice, e despre imaturitate și un copil interior nesigur și speriat, despre relații toxice, dependență și stagnare.
Teama de a iubi există pentru a încerca să ne “protejeze” de abandon, respingere și devalorizare, trăiri traumatice, unele din primii ani ai vieții în care am fost expuși în medii imperfecte în care ne simțeam neajutorați și singuri.
În realitate însă, genul ăsta de protecție este unul dintre cele mai bune exemple despre defense exagerate care, în loc să rezolve problema de care încearcă să ne apere, generează multe altele, uneori mai grave decât prima: aplatizare afectivă, izolare, pe-simism, autosabotare, etc.
Și aici nu e vorba doar despre relații de cuplu, ci despre toate legăturile noastre : cu oamenii, cu plantele, cu animalele, cu divinitatea, cu universul, cu noi înșine… dacă iubirea este un mod de raportare la tot ce este în jur, atunci lipsa ei explică de ce ne simțim uneori atât de deconectați și străini.
Da, cred că lucrurile au stat mereu altfel: nu, nu iubirea ne face să suferim, ci absența ei…

Cristian Erdei
medic psihiatru și psihoterapeut
Tel.: 0742.876.531
e-mail: cristierdei@yahoo.com

Add Comment

Required fields are marked *. Your email address will not be published.