Este contrastantă o discuţie despre minciună, în termeni psihologici ce ţin de o specialitate medicală precum psihiatria, o problemă care în mod precumpănitor este interpretată şi judecată din perspectiva unor criterii morale.
Minciuna survine în cadrul comunicării interpersonale ca o falsificare a adevărului. În general este exprimată prin cuvinte, dar poate fi sugerată şi prin gesturi sau prin mimică. În funcţie de context, minciuna poate să-i fie utilă unei persoane aflate într-o situaţie defavorabilă, după cum şi o relaţie interpersonală poate fi continuată în mod benefic, atât în favoarea celui minţit, cât şi a celui care a minţit pentru a o păstra. Atunci când din părţile implicate într-o relaţie bazată pe minciună numai una câştigă, în defavoarea celeilalte sau a celorlalte părţi, minciuna devine distructivă.
La vârsta preşcolară, în timp ce se joacă, copilul îşi construieşte în plan imaginar o lume proprie, cu o altfel de realitate, cea transformată de el. După Jean Piaget, în această perioadă copilul este un „pseudomincinos”. După vârsta de 7-8 ani, copilul începe să-şi dezvolte simţul realului, conştientizează atunci când nu redă faptele în mod obiectiv, dar în funcţie de motivaţie şi din teama de pedeapsă mai poate trişa. Dacă părinţii nu aparţin tagmei celor care trăiesc în minciună şi doresc să cultive sinceritatea în familie, vor învăţa că nu prin pedeapsă îşi vor împlini acest deziderat, ci prin aprecierea laudativă a spunerii adevărului de către copilul lor, atunci când acesta ar putea să-l ocolească. Lipsa afectivităţii din partea părinţilor, precum şi superficialitatea educatorilor în acordarea atenţiei pot genera situaţii în care copiii să mintă pentru a atrage atenţia sau pentru a fi lăudaţi, chiar dacă nu li se cuvine. Nevoia de a avea prieteni adevăraţi şi de a trăi într-o societate care să-i ocrotească, îi face pe copii să descopere că sinceritatea înseamnă încredere reciprocă şi curajul afirmării adevărului. Modelarea personalităţii prin educaţie are ca scop şi înţelegerea valorii loialităţii în relaţiile umane. Ţinând cont de principiul gestionării efortului la care este supus permanent creierul, s-a observat că fabricarea minciunilor este mult mai solicitantă pentru structurile cerebrale de autocontrol, decât afirmarea adevărului.
Dincolo de categoria minciunilor conjuncturale, din constrângere sau necesitate, şi a minciunilor care în mod intenţionat prejudiciază moral alte persoane, există o categorie de minciuni care aparţin de domeniul psihiatriei. Dintre acestea cea mai cunoscută este mitomania, care constă în născocirea, de către persoana afectată, de istorii ale unor false evenimente sau ale unor situaţii inexistente. Mitomanul nu minte din interes strict material, ci pentru a fi permanent în centrul atenţiei, pentru a fi perceput ca un actor sau martor la acţiuni care să-i scoată în evidenţă calităţile şi să-l pună într-o poziţie care să-l avantajeze faţă de grupul în care se manifestă. Adeseori, pentru a-şi susţine minciunile, mitomanul este gata să facă sacrificii băneşti, să-şi consume timpul sau să facă eforturi suplimentare pentru a fi crezut.
O altă formă patologică a minciunii este pseudologia fantastică, care, pe fondul unui comportament imatur, include plăsmuirea unor istorii incredibile în care suferindul este şi protagonist; un protagonist care se autoiluzionează. Când minciuna scapă de sub control şi ia proporţii în cadrul unui sistem social sau într-o mare colectivitate, rezultatele sunt imprevizibile.
Contează şi valoarea socială, după cum contează şi valoarea morală a persoanei minţite. Cu cât rangul ei social sau moralitatea acesteia este evaluată la cote mai înalte, cu atât sunt mai grave consecinţele unor afirmaţii mincinoase în faţa unei astfel de persoane. După cum în altă ipostază, dacă o persoană este considerată a avea o valoare morală sau socială mai mică, aceasta poate fi minţită mai uşor, conform simţului comun.
Atunci când coordonatele vieţii noastre în societate sunt marcate de limbaj, iar societatea este o lume pe care o împărţim cu alţii, determinarea realităţii depinde de raportul dintre adevărurile deja recunoscute şi cele care fiind camuflate de minciuni sunt într-un proces, mai mult sau mai puţin dramatic, de dezvăluire.
Dr. Mihai Ardelean, medic primar psihiatru
Centrul de Sănătate Mintală Târgu Mureş