Astăzi se trece destul de ușor peste ceea ce este fundamental în abordarea unei persoane care se adresează pentru problemele sale unui psihiatru, și anume că acesta, doctorul de suflete, nu poate fi numai un specialist în punerea unui diagnostic și prescrierea unei medicații, fără să nu fie și psihoterapeut.
De peste mai mult de o sută de ani, de la introducerea psihanalizei lui Freud ca o alternativă terapeutică, psihoterapiile s-au tot înmulțit, divizat și ramificat, atât ca noi posibilități de cunoaștere a psihicului uman, cât și ca metode și tehnici care însoțesc vindecarea mentală, atunci când ea este posibilă.
Cu toată varietatea lor, câteva principii le sunt comune. Pacientul sau clientul, după mai noua sa denumire în relația terapeutică cu psihiatrul, nu poate fi abordat decât recunoscându-i-se unicitatea ca individ. Și pentru el, cel mai important lucru, când îl solicită pe psihiatrul ales ca terapeut, este să fie ascultat. Suferința psihică are o simbolistică anume, care se impune să fie descifrată din vorbele, mimica și gesturile celui care o trăiește și o afirmă mai mult, sau mai puțin elocvent. Din conținutul spuselor clientului și din modul în care în care îi vin cuvintele ies la iveală evenimentele care l-au afectat de-a lungul vieții, în așa fel, încât tabloul tulburărilor sale să exprime, în prezent, ceea ce l-a marcat profund în trecut.
Pentru psihiatru, în afara interesului pentru acuzele și simptomele celui care apelează la serviciile sale, important este nu numai ceea ce clientul gândește despre problemele care l-au adus la terapie, ci și ce gândește acesta despre cei din jurul său și, în primul rând, despre familia lui. Evoluția în timp a acțiunilor clientului în comunitate și ce se poate continua sau schimba în structura relațiilor sale interpersonale sunt subiecte uneori evitate în expunerea problemelor psihice către psihiatru. Dar, astfel de ocolișuri nu contribuie ca subiectele evitate să fie mai puțin însemnate în cunoașterea dedesubturilor unei tulburări psihice. Din această cauză, din planul terapeutic face parte stabilirea modelelor de tranzacționare ale clientului cu cei din jurul său, de la cei mai apropiați la toți ceilalți cu care el intră într-un contact semnificativ din punct de vedere emoțional sau afectiv.
Cum își definește clientul dorințele sale? Cum, unde și cui relatează despre ce stă la baza comunicării sale cu oamenii? Care sunt credințele sale? Despre toate aceste lucruri este încurajat clientul să vorbească, psihiatrul asigurându-i ceea ce se cheamă climatul și cadrul terapeutic. La baza amândurora se află relația terapeutică, o relație bazată pe autenticitate, empatie și congruență din partea psihiatrului. Numai autenticitatea relației cu medicul, regăsită în primul rând prin acceptarea necondiționată a clientului în terapie, îl poate ajuta pe un subiect să-i vorbească deschis psihiatrului despre problemele sale, să asocieze liber diferitele conținuturi conștiente și inconștiente din mintea sa, să vorbească despre visele, fantasmele și gândurile sale.
Pentru a face posibilă o comunicare tămăduitoare, psihiatrul trebuie să renunțe la o atitudine paternalistă și atotștiutoare și să adopte, în schimb, o poziție flexibilă, dar și reflexivă. Aceasta ar însemna ca un psihiatru în terapia efectuată cu un client să adauge cunoscutului îndemn al lui Socrate „cunoaște-te pe tine însuți” și „prin cunoașterea celuilalt”, conform unei convingeri că relația cu tine însuți este reflectată de relația ta cu ceilalți.
Dr. Mihai Ardelean
medic primar psihiatru
