Cuvântul confesiune provine din latinescul mărturisire, însemnând recunoaşterea de către o persoană a erorilor sau greşelilor sale, în faţa altei persoane sau a lui Dumnezeu. Prin confesiune se înţelege atât actul de a declara sau mărturisi un păcat, cât şi cel de penitenţă şi de iertare, ţinându-se cont, ca în psihoterapie, că este dificil şi nedrept să fii propriul judecător.
În confesiunea făcută de pacient unui medic sau în discuţia psihoterapeutică cu un psiholog, ar fi ideal să se pornească de la adevărul, că fiecare om are o meteahnă. Pe prim plan, într-o confesiune este sinceritatea. Omul poate vorbi şi se poate ascunde după vorbe, însă vorbind despre sine într-un mod sincer, fiecare se cunoaşte mai bine şi află ce se întâmplă cu el. Problema este că sunt persoane care se pot confesa şi altele care nu.
Ce se întâmplă cu un om când se confesează? Se simte mai bine.
Ştiinţa întemeiată pe psihologie şi pe psihoterapie, la fel ca şi credinţa în Dumnezeu sunt în beneficiul oamenilor, care prin actul confesiunii sunt mai liberi. După G.Sweeney, deseori depresia sau alte forme de boli mintale sunt obstacole în calea liberului arbitru. Tratamentul eficace psihologic este foarte util, deoarece este destinat în primul rând pentru a elibera persoana, nu doar pentru a o face capabilă de a vedea „binele”, într-un mod mai realist, ci şi pentru a alege binele.
În mod tradiţional, a existat o neîncredere reciprocă între psihologie şi religie. Psihologia a avut tendinţa de a vedea credinţa ca un comportament superstiţios, în timp ce credincioşii au avut tendinţa de a vedea psihologia ca o ştiinţă inutilă pentru ei, în ideea că o credinţă, dacă este suficient de puternică, poate depăşi orice fel de probleme. Luaţi exemplul unei persoane excesiv de scrupuloase. Această persoană poate suferi de o tulburare „obsesiv-compulsivă”. Dacă nu este tratată în mod corespunzător, această tulburare psihologică poate deveni atât de severă, încât să facă persoana în imposibilitatea de a trăi normal. Credincioşii, de exemplu, cu această afecţiune ar putea să nu mai meargă la spovedanie din cauza impresiei că nu pot face o mărturisire completă şi validă, de teama că ar putea uita să-şi mărturisească toate păcatele lor, iar Dumnezeu nu le-ar ierta această incompletitudine.
În cazul depresiei, astăzi, ameliorarea poate fi obţinută dacă se completează tratamentul medicamentos cu psihoterapia cognitivă. Această psihoterapie îşi propune restructurarea cognitivă şi reordonarea emoţiilor în funcţie de motive, pentru a vedea, mai obiectiv, situaţiile considerate cauzatoare de depresie. Este în folosul lor, adesea, ca persoanele care suferă de probleme de ordin psihologic să participe şi la viaţa religioasă. Colaborarea dintre psihologie, psihiatrie şi credinţă este benefică.
În final, trebuie subliniată valoarea pedagogică a confesiunii. O confesiune integrală a metehnelor, a erorilor îl educă pe cel care se confesează la recunoaşterea propriei sale fragilităţi şi la conştiinţa necesităţii iertării din partea lui Dumnezeu şi nu numai. Sfaturile confesorului sunt importante pentru a-şi judeca propriile acte.
Dr. Mihai Ardelean, medic primar psihiatru
Centrul de Sănătate Mintală Târgu Mureş
