Atunci când ne punem întrebarea despre cum, şi în ce fel, ne va fi dat să ne sfârşim viaţa, dacă ne vom lăsa conduşi de logica bunului simţ, vom putea ajunge să operăm la un moment dat, cu judecăţi mai mult sau mai puţin apropiate de următorul raţionament: frica de moarte rezultă din teama de viaţă. Printre multiplele cauze ale fricii de moarte, poate fi luată în considerare şi nesiguranţa continuării vieţii sufletului după pierderea a tot ceea ce omul a dobândit prin interacţiunea funcţiilor sale psihice, de-a lungul existenţei sale lumeşti. Dintre achiziţiile psihice şi acumulările spirituale amintirile, convingerile şi sentimentele trăite ar fi printre cele mai de preţ.
Religiile şi toate abordările spiritualiste, iar mai recent, şi medicina au căutat şi caută să răspundă temerilor omului în faţa morţii. O teamă de moarte, dusă la extrem, care nu poate fi stăpânită, face parte din categoria fobiilor şi este denumită tanatofobie sau necrofobie, după modelul creării de termeni medicali din asocierea unor cuvinte greceşti. Astfel, prin thanatos, în limba greacă, se înţelege moarte, iar nekros înseamnă cadavru, fobia fiind similar pentru frică, în aceeaşi limbă. Medical şi, în consecinţă, simptomatologic, necrofobia poate cuprinde nu numai teama copleşitoare de moarte, ci şi de alte părţi din realitatea înconjurătoare, asociate cu moartea, precum sunt obiectele funerare, diferitele obiceiuri, evenimente sau reprezentări în legătură cu aceasta etc. Bineînţeles, necrofobia se poate trata prin diverse proceduri, ca orice altă fobie.
Într-o ambianţă de îndoială temătoare în existenţa lumii de apoi, este paradoxală fascinaţia trăită de unele persoane în faţa spectacolului morţii. Fascinaţie regăsită în diferite ipostaze, de la aceea a unor gură-cască ce asistau la execuţiile publice, în vremuri de demult, până la atracţia morbidă de a urmări spectacolul intermitent al întâmplărilor, reale sau inventate, care au moartea ca personaj principal, pe unele canale şi programe de la televizor, în vremurile de azi. Una din explicaţii ar putea fi că imaginea morţii ca reprezentaţie provoacă privitorul la o participare imaginară, în care acel ceva, neindentificabil, din culisele morţii, devine o prezentare figurată, ieşită dintr-un haos în curs de organizare, sub forma unor secvenţe ale unui spectacol, indiferent că acestea se derulează pe un eşafod, pe scenă sau pe ecran. Persoana atrasă de scenele de oroare, simţindu-se în siguranţa oferită de judecători, în cazul execuţiilor de odinioară, şi de regizori, în teatru şi film sau la T.V., se poate elibera emoţional, cu această ocazie, de frustrări şi impulsuri neştiute. „Iată ce li se poate întâmpla ălora”, doar pentru ei bat clopotele, nu pentru spectatorul corect, care îşi poate controla captivitatea trecătoare, dintr-un carusel al morţii, pe care îl poate opri oricând. Este de ajuns să se facă nişte paşi în afara scenei sau să se folosească telecomanda şi canalul este schimbat, cu orori, cu tot.
Dar, poate, mai aproape de noi, atunci când asistăm la etalarea unor scene morbide, ar fi meditaţia poetului şi preotului englez John Donne, preluată de Hemingway în titlul şi spiritul romanului Pentru cine bat clopotele: „Nici un om nu este o insulă, de unul singur; fiecare om este o bucată dintr-un continent şi dacă un bulgăre de pământ ar fi smuls de valuri, continentul s-ar împuţina; la fel, moartea oricărui om mă împuţinează pe mine, căci fac parte din omenire; aşa că, prietene, când auzi clopotele bătând, nu trimite niciodată pe cineva să afle pentru cine bat. Clopotele bat pentru tine”.
Am putea adăuga, în continuare, că există o percepţie antinomică a morţii, în sensul că ar exista moartea „bună” şi moartea „rea”. Sigur că o percepţie pozitivă asupra morţii intră
în confluenţă cu o serie de precepte morale şi religioase, ce conferă sfârşitului vieţii suma unui accept al apropiaţilor, al grupului, al societăţii, pe când moartea rea, cu tot cortegiul de interpretări resentimentare, aruncă o lumină nevaforabilă asupra muribundului. Dar moartea rea se caracterizează şi prin exacerbarea sentimentului de suferinţă fără soluţie, ofensator şi jenant pentru apropiaţi. De fapt, ideal ar fi ca sentimentul morţii să nu provoace nicio stare extremă. Însă, cum e greu să înveţi a muri trebuie să acceptăm că intensitatea fricii de moarte este egală cu intensitatea fricii de viaţă.
Dr. Mihai Ardelean, medic primar psihiatru
Centrul de Sănătate Mintală Târgu Mureş
