Omul, din vremuri timpurii și-a dat seama de ajutoarele de care are nevoie pentru existența sa. Astfel, de mai bine de 1000 de ani, există dovezi despre trepanația craniană sau îndepărtarea unor calculi renali. Prima operație cezariană a fost efectuată pe soția unui împărat roman. Instrumentele folosite de medici s-au dezvoltat odată cu omenirea. Prima și azi cea mai importantă – metodă de explorare – a fost omul însuși.
Cum trebuie să fie omul medic:
- în primul rând trebuie să fie sănătos, să aibă un stil de viață activ cu multă mișcare. Să fie în echilibru cu familia și societatea;
- să fie simpatic, să câștige încrederea, carisma – capacitatea de a capta atenția celor cu care comunică;
- să nu aibă vicii ascunse – fumat, alcoolism, etc.;
- să aibă stabilitate sufletească, să poată oferi sprijin și în situațiile cele mai disperate;
- să aibă calități oratorice – de multe ori o glumă bună poate alina suferința bolnavului. Această capacitate este așa de importantă încât unele școli medicale au propus actoria ca materie de studiu pentru viitorii medici;
- medicul trebuie să fie în același timp cu mult curaj dar și cu frică. Dacă nu are curaj, nu va utiliza metode de succes, dar care comportă și anumite riscuri. Dacă este prea temător, va avea frică și de la o tabletă nevinovată și astfel va avea multe nereușite.
Cum lucrează medicul?
Prima abordare este anamneza (chestionarea bolnavului), începând cu bolile copilăriei, a familiei, locul de muncă, bolile suferite, accidente, traumatisme. Se spune că o bună anamneză este jumătate dintr-un diagnostic corect.
Regulile anamnezei:
- între medic și pacient să fie cât mai puține obiecte – așa numitul baraj psiholgic;
- medicul să fie așezat la același nivel cu bolnavul (de ex. scaune puse față în față);
- medicul să fie întors puțin într-o parte (explicația psihologică este că atunci bolnavul este mai deschis).
După anamneză urmează examenul fizic – privind bolnavul, analizând mimica feței, ochii, mișcările spontane și provocate, eventuale poziții antalgice etc., urmează palparea, percuția, auscultația diverselor organe conform regulilor de bună practică. Examinarea unui bolnav se poate efectua numai dacă regiunile repective sunt fără haine.
Există 2 extreme:
- când intră omul de serviciu și medicul îi strigă – dezbrăcarea – și
- când bolnavul îmbrăcat în picioare expune acuzele și în clipa următoare i se înmânează o rețetă.
Examenul fizic are valențe și din punct de vedere psihologic – când medicul pune mâna pe bolnav, se realizează o comunicare_care sparge gheața – foarte important în câștigarea încrederii acestuia. Nu trebuie uitat că starea de bine a bolnavului nu depinde numai de boala de bază, mai sunt și alte elemente: bunăstarea materială, recunoașterea socială, frica de moarte, uneori sexualitatea.
Pe de cealaltă parte a baricadei – medicul este și el om, cu multiple probleme – își petrece 1/3 din viață învățând, și dacă își desfășoară activitatea cu reponsabilitate, este supus unui stres permanent – rezultând date statistice aferente îngrijorătoare – o durată de viață mai scurtă, alcoolism, divorțuri etc. Medicul în societate este în permanență între ciocan și nicovală – pe de o parte în interesul bolnavului este obligat să prescrie medicațiile cele mai bune și mai scumpe, pe de altă parte casele de asigurări pentru reducerea cheltuielilor emit indicații, protocoale, reguli cu o birocrație excesivă.
În ciuda greutăților enumerate, meseria de medic face parte din meseriile care pot fi practicate până la vârste înaintate pe baza cunoștințelor și a experiențelor acumulate.
prof. univ. dr. Incze Alexandru
