De multe ori am auzit, din educația și experiențele de viață ale fiecăruia, expresii de genul: “Săracu’, e bolnav”; “Nu merita să sufere”; “A murit cu zile”; “Îl bate Dumnezeu pentru păcatele lui”; “E incorect ca oamenii răi să fie sănătoși”, etc.
Pentru mulți dintre noi, bolile sunt ceva “din afară” și nu au vreo legătură cu psihicul sau sufletul, în accepțiunea largă și colectivă a termenilor.
Până nu demult, granițele erau clare și ireductibile: dacă apar probleme, corpul se duce la doctor, psihicul la psiholog și sufletul la preot. Evident, o asemenea scindare a ființei umane a avut un preț de plătit și o “carieră” problematică: au apărut nemulțumiri legate de incurabilitatea multor boli cronice, de apariția altora noi, de efectele adverse ale medicației, de reacțiile depresive, anxioase sau iritabile în fața îmbolnăvirii văzută ca limitatoare a drepturilor și privatoare a libertăților individuale. Astfel, terenul a devenit fecund pentru încercările treptate de-a integra corpul (somaticul) și psihicul într-un model unitar.
S-au dezvoltat studii despre relația dintre emoțiile negative post-traumatice și diverse boli, despre efectul stresului distructiv asupra scăderii imunității în bolile oncologice și infecțioase, despre relația dintre autoagresivitate (ca și consecință a evitării conflictelor cu ceilalți la persoanele non-asertive) și bolile autoimune în care se produc anticorpi împotriva propriilor țesuturi, etc. Lumea a început să ia tot mai în serios această reunire dintre somatic și psihic, cu toate consecințele ei ample în plan profilactic și terapeutic. Au apărut o multitudine de metode de vindecare, considerate inițial ca fiind alternative, apoi complementare medicinii clasice alopate. Previzibil, a urmat ulterior încercarea de reintegrare a spiritualității în acest model bio-psiho-spiritual al bolilor, cu diferite teorii, care leagă îmbolnăvirea de păcate, încercări-testări ale credinței sau pur și simplu de îndepărtarea de Dumnezeu, ca filon de armonie și sănătate, în absența căruia ne-am pierde conexiunea cu singura sursă energetică vitală și ne-am îmbolnăvi pentru că ne-am întors cu spatele la viață.
Ca tablou sintetic, omenirea a început să fie tot mai preocupată de un concept integrativ de înțelegere a sănătății și îmbolnăvirii, care era de fapt o consecință firească a deschiderii din ce în ce mai ample către diferite domenii ale cunoașterii. Desigur, aceste insight-uri au adus cu ele multiple conflicte ale diferitelor perspective, care aveau pretenția de a se exclude reciproc, treptat însă prinde contur tot mai mult ideea că fiecare abordare are rolul ei și se acordează firesc cu celelalte.
Cristian Erdei, medic psihiatru și psihoterapeut
