Oare suferim fără să știm de o nouă formă de dependență, care poate duce la încapsulare și pierdere de sine? Mai poate fi lumea un sport de echipă, unde fiecare dintre noi are un rol esențial?
Psihologia modernă este impregnată de puterea Eu-lui, a conștiinței, a cunoașterii prin rațiune și a progresului prin voință, calități care conferă gândurilor noastre rolul central în construirea și schimbarea universului. Pe plan relațional, romantismul “sufletelor pereche” și nevoia de afecțiune a celorlalți au devenit îndoilenice, pentru că noul prototip de om promite să se iubească pe sine în așa hal încât să-și devinăsuficient. De câteori nu ne luptăm cu tentația de a renunța la dorința unei vieți în cuplu, după câteva rateuri relaționale și câteva experiențe solitare mulțumitoare, într-o lume a propriilor tabieturi, unde prezența cuiva ar strica echilibrul? Poliamoria a câştigat treptat în credibilitate şi promite beneficii imense: de ce să nu încerc mai mulți oameni, așa cum încerc mai multe produse, când oferta e atât de generoasă? Hiper-responsabilitatea reprezintă încercarea de a ne simți atotputernici nu doar peste propria viață, ci și peste viețile celorlalți, care credem că depind exclusiv de capacitatea noastră de a-i distruge sau salva.
Treptat, după răni deschise și cicatrici dureroase ființa umană încearcă să se convingă că poate exista mulțumitor și poate chiar evolua considerabil înafara relațiilor profunde care au construit-o. E ca în mitul creației care părăsește creatorul și devine independentă: relațiile nu mai sunt o nevoie, pentru că ne suntem suficienți noi nouă.
Apare însă un efect advers, promis a fi remediat prin metodele moderne informatice, psihologice și chimice: sentimentul de singurătate. În fața acestui sentiment, omul modern se agață și mai mult de el însuși, mai ales că a aflat că nu e frumos să aibă un atașament anxios și să devină dependent de ceilalți. Rupt de legăturile cu celelalte părți ale psihicului individual și colectiv, Eul a pierdut sursa principală de vitalitate și dinamism care-l hrănea. Dependența de noi înșine se manifestă acum prin stadiul de sevraj, pentru că nu ne mai putem anestezia prin propriile resurse și devine vitală cooperarea cu tot ce avem în jur, regăsindu-ne locul fiecare în infinitul din care provenim.
Sunt evidente posibilitățile de schimbare evolutivă la care ne invită tot acest proces: o întregire a ființei umane, prin reconectarea părților disparate, atât din interiorul cât și din exteriorul ei. Pe plan intern, cooperarea ierarhizată dintre rațiune, emoție, intuiție, imaginație, creativitate, știință, artă, spiritualitate. Pe plan extern, reconcilierea omului cu semenii lui, cu natura și cu universul. În final, sentimentul de a fi acasă.
Cristian Erdei, medic psihiatru și psihoterapeut
