Nevoia de a fi conectat…

Într-un recent articol (From wars to pandemics, people in crisis need to feel connected) Prof. Edgar Jonesis, King’s College face o analiză a efectelor marilor conflicte (locale și globale) și a unor experiențe traumatizante asupra vieților noastre și a modului în care (încercăm să) le facem față. Vacanțele de anul acesta se cam apropie de sfârșit și nici nu prea știm ce va urma. Dacă aveți o clipă, citiți-l …

Pandemia COVID-19, noutatea virusului, absența unui vaccin au însemnat pentru comunități întregi, că nimeni nu se putea simți imun. Nici să știe ce s-ar întâmpla dacă ar fi infectați. Distanțarea socială și lockdown-ul care au urmat au scăzut rata de infecție, dar au și adus singurătate, pierderea locurilor de muncă și suferință pentru mulți. Pe acest fond, membrii comunității au depus eforturi enorme să rămână conectați și să se sprijine reciproc. Deși impactul pe termen lung al pandemiei asupra sănătății mintale a oamenilor rămâne necunoscut, acesta oferă deja un exemplu viu despre modul în care răspundem la situații de risc colectiv și incertitudine – și cum pot să contribuie, un sentiment de apartenență și un scop comun, la rezistență.

Pandemia este doar cel mai recent și cuprinzător episod în care populații întregi au fost expuse unei amenințări împotriva cărora nu exista de la început o protecție clară (și deja experimentată). Când Marea Britanie a fost amenințată de bombardamente aeriene în timpul celui de-al doilea război mondial (WW2), singura protecție sigură a fost un adăpost subteran. Apoi, guvernul a exclus acest lucru – și din motive de cost, și pentru că credeau că moralul ar putea fi păstrat numai dacă oamenilor li s-ar oferi garanții egale în zone cu pericol similar. Dar și fiind îngrijorate că o siguranță fizică absolută ar favoriza vulnerabilitatea psihologică: dezvoltarea unei mentalități, unui sindrom: adăpostul subteran! Și oamenii să fie reticenți să părăsească buncărele subterane chiar și după încetarea incursiunilor… Oamenii de știință au explorat modalități de a încuraja oamenii să se obișnuiască și să se adapteze la noile riscuri. Iar studii efectuate au arătat că oamenii au preferat să rămână în casele lor decât să meargă în adăposturile publice, chiar dacă această alegere a crescut de obicei pericolul.

Au fost de asemenea identificați alți factori de protecție mai puțin concreți. După WW1, Wilfred Trotter, chirurg interesat de psihologia mulțimilor, a scris (1916) în „Instinctul de turmă în pace și război”, despre valoarea legăturii în grupuri. El a identificat importanța grupurilor omogene pentru rezolvarea hotărârii (cunoscută de militari). Iar pentru civili fără o identitate comună, el a sugerat că varietatea și diferențele lor ar putea fi compensate prin găsirea unor roluri practice pentru a le crea un sentiment comun de scop. Oamenii s-au angajat activ în propria apărare –  gardieni de noapte pentru prevenirea atacurilor aeriene, polițiști speciali, supraveghetori de incendii, ambulanța sau Serviciul Voluntar al Femeilor pentru Apărare Civilă. Aceasta a generat sentimentul că se luptă împreună. La noi a fost distanțarea socială și sentimentul că „suntem cu toții împreună și trebuie să ieșim cu toții împreună”, îmbrăcămintea adoptată de membrii comunității și de guverne pentru a inhiba transmiterea virusului COVID-19.

Vorbind despre moralul oamenilor, Tom Harrisson (1940), antropolog, amintește cât de îngrijorător era să simți că „fiecare bombă este personală”. Sentimentul dintr-o comunitate mai mare că împărtășind aceleași pericole putea oferi un sentiment de liniște. Cum se întâmplă și în atacurile teroriste din zilele noastre, menite să înspăimânte populația civilă astfel încât să-și abandoneze rutina, subliniază, de asemenea, necesitatea de a se simți parte a unei comunități protectoare.

În timpul pandemiei COVID-19, multe dintre resursele sociale și comunitare accesibile civililor  în vreme de război și în alte crize (ieșirile sociale până la ceremoniile tradiționale de doliu) au fost refuzate prin lockdown mai peste tot. Dar oamenii au găsit modalități de a menține un sentiment de comunitate: evenimente sociale online, manifestări de simpatie și recunoștință pentru personalul spitalelor,  voluntari pentru a ajuta la cumpărături și alte comisioane pentru vecinii vulnerabili (auto-izolați), profesioniști pensionari din sănătate și ofițerii de poliție participând zilnic la sarcini de primă linie. Efectul? Preluând o frază din timpul războiului, Prof. Edgar Jonesis consideră că aceasta a dus (ca și atunci!) la „credința că„ suntem cu toții împreună și trebuie să ieșim cu toții împreună ” – un sentiment de soartă comună, o identitate comună și acțiune pentru binele comun sau social ”.

Teoria identității sociale sugerează că oamenii dezvoltă o cunoaștere de sine prin referire la grupuri, fie cele cărora le aparțin fie cele cărora nu. Cercetările susțin ideea că este mai probabil ca oamenii să ofere sprijin grupului lor – cei cu care împărtășesc o identitate socială importantă (proximitatea geografică sau interese comune). În timp ce diviziunile sociale și alte clase nu dispar în mijlocul crizelor colective, existența unui dușman comun ar putea servi pentru a lărgi gama de grupuri cărora oamenii simt că le aparțin și încurajează solidaritatea între cei care se confruntă cu aceeași amenințare.

Reziliența (despre care se vorbește azi atât de mult și în diverse forme) funcționează la nivel de indivizi, grupuri mici și comunități întregi. Poate fi generată de oamenii înșiși și încurajată de instituții și guverne. Totuși, după cum ne-au învățat lecțiile trecutului, ea nu este un lucru dat. Și trebuie gestionată cu  înțelegerea temerilor și dorințelor oamenilor și a nevoii lor de conectare. Mai mult, n-avem voie să uităm, cum spunea un preot, că din totdeauna mai „lucrează” și alte două pandemii: dezbinarea și invidia. Circumstanțe agravante, pentru că pentru virusurile lor lumea actuală nu a găsit încă un vaccin eficient. Iar acum, iată, avem de-a face cu niște mutații care se manifestă deosebit de agresiv. Iar mediul, azi, pare să le fie propice. Din păcate…

Prof. Dr. Andrei Dorobanțu, fizician