Trecem prin viaţă aflând cum unul sau altul, dintre semenii noştri, s-au sinucis. Ne cutremurăm şi credem că aşa ceva li se poate întâmpla numai unor chinuiţi ai soartei. Încercăm să înţelegem drama acestora şi găsim acele explicaţii, care ne ajută să credem, în continuare, că existenţa noastră rămâne sigură.
Dacă în diferite tradiţii şi culturi, de pe alte meridiane, sunt cunoscute sinuciderile ritualice sau cele comandate de coduri ale onoarei, în lumea noastră, cotidiană, sinuciderea este un act de disperare.
Actul sinuciderii poate avea loc în orice fază a unui episod depresiv, chiar şi în perioada în care pacientul începe să prezinte semnele evidente ale unei ameliorări, prin faptul că acesta îşi regăseşte energia pierdută la debutul bolii şi are puterea de a-şi înfăptui planurile de autonegare. Aproape o treime dintre sinucigaşii care reuşesc să-şi ducă până la capăt intenţiile au în trecutul lor una sau mai multe tentative de sinucidere. Adesea, sinucigaşii îşi comunică direct sau indirect, într-un mod aluziv, intenţiile. Anumite comportamente pot sugera intenţiile sinucigaşe ale unei persoane precum transmiterea unor mesaje de adio în condiţii de aparentă sănătate, pregătirea unui testament cu specificarea unor dispoziţii speciale pentru înhumare, achiziţionarea unui loc de veci, înstrăinarea sau împărţirea bunurilor. Dar cel mai alarmant simptom corelat cu sinuciderea este exprimarea verbală, gestuală, atitudinală a pierderii oricărei speranţe.
În multe situaţii, consumul de alcool precede actul fatal. În funcţie de vârstă, sex, religie, stare socială şi diagnostic, în numeroase cazuri, pot fi luaţi în considerare factori declanşatori din categoria dezamăgirilor, schimbărilor sau impasurilor existenţiale.
Astfel, pentru adolescenţi sunt incriminate evenimentele de viaţă care includ probleme şcolare sau relaţiile conflictuale cu părinţii. La persoanele în vârstă precumpănesc problemele materiale şi de sănătate. Dintre factorii de risc cei mai întâlniţi sunt următorii: depresia, tentativele suicidare anterioare, izolarea socială, lipsa unui suport social, gândurile şi planurile referitoare la sinucidere.
A discuta cu o persoană depresivă despre prezenţa sau absenţa intenţiilor sale de sinucidere nu înseamnă a-i sugera idei care să-i precipite sfârşitul, ci contrar prejudecăţilor, o discuţie clarificatore poate îndepărta nişte planuri morbide. Aceasta deoarece sentimentul de vinovăţie şi spaima însoţesc, adesea, gândurile în legătură cu sinuciderea. În astfel de situaţii, apelul la un ajutor calificat medical şi psihologic se impune de la sine.
Dr. Mihai Ardelean, medic primar psihiatru
Centrul de Sănătate Mintală Târgu Mureş