Se spune și se confirmă că ființa umană nu ar putea supraviețui fără răspunsul emoțional al fricii la pericolele reale sau presupuse, cu proveniență din mediul său interior sau exterior. Cunoscută ca fiind o dispoziție afectivă înnăscută, stimulată însă și prin învățare, frica mobilizează fizic și psihic o persoană să se confrunte prin luptă sau evitare cu situațiile care îi amenință stabilitatea vieții.
Dacă un anumit nivel de frică este util pentru supraviețuire, exagerarea intensității fricii și multiplicarea nerealistă a surselor ei duc la diferite modalități de ajustare/ reajustare emoțional-volitivă, de la cele explicabile, raționale, cum sunt îngrijorarea, fuga, împotrivirea, încercarea de a învinge primejdia, până la cele iraționale de felul urii distructive, al depersonalizării și al derealizării. Dincolo de suportabil, din cauza unei frici care te scoate din minți, există posibilitatea de se ajunge la o disociație în plan cognitiv și o dezorganizare comportamentală. Dezorganizarea acțiunilor și comportamentului, sub imperiul fricilor interpretabile psihopatologic, poate să treacă de la forme mai puțin ample, precum neliniștea psihomotorie, la forme mai grave, ca în cazul stărilor de agitație extremă sau al stărilor de inhibiție psihică și fizică, aparent paralizante. În funcție de conținutul terifiant al unor credințe și idei, atribuit unor obiecte și situații speciale, sunt descrise stări de frică simptomatice sub numele de fobii. Persoanele care acuză fobii își exprimă tulburarea resimțită numai în împrejurări deosebite, legate de prezența anumitor obiecte, animale, locuri, fenomene sau situații. În contact cu acestea, subiecții au o stare subiectivă neplăcută, de neliniște progresivă, până la atacul de panică. În general, persoanele cu fobii sunt conștiente de aspectul exagerat și ilogic al fricilor lor neobișnuite, trăind cu îngrijorare eventualitatea întâlnirii cu prilejuri care să le declanșeze. Teama resimțită este intensă, persistentă, invalidantă și imposibil de controlat voluntar, obligându-i pe subiecții fobici să dezvolte conduite de evitare și asigurare pentru a traversa cât mai repede situațiile care le-au provocat. În afara situațiilor percepute ca provocatoare pentru declanșarea fobiilor, persoanele care le acuză nu le retrăiesc și în alte circumstanțe.
Limitate la situații cu specificitate particulară, sunt denumite ca atare, fobii specifice. Fobiile specifice circulă în limbajul medical cu nume care își au etimologia în limba greacă, la figurat reunite de Lévy-Valensi în expresia „o grădină cu rădăcini grecești”. O scurtă trecere în revistă ar putea doar să sugereze varietatea și vasta mulțime de stimuli fobici care indică specificitatea unei fobii, cel mai adesea fobiile regăsindu-se asociate între ele:
- fobii spațiale – claustrofobia (fobia de spații închise), agorafobia (fobia de spații deschise), acrofobia (fobia de înălțime), batofobia (fobia de adâncime);
- fobii sociale – neofobia (fobia de nou), antropofobia (fobia de oameni), ereutofobia (fobia de a roși în public), hipengiofobia (fobia de responsabilitate), scopofobia (fobia de a fi privit);
- fobii de animale – zoofobia, apifobia (fobia de albine), arahnofobia (fobia de păianjeni), chinofobia (fobia de câini), galeofobia (fobia de feline, mai ales de pisici), musofobia (fobia de șoareci sau de șobolani);
- fobii de fenomene naturale – cronofobia (fobia de timpul care trece), nictofobia (fobia de întunericul nopții), hidrofobia (fobia de apă), tonitrofobia (fobia de tunet), chionofobia (fobia de zăpadă);
- fobii de boli – nosofobia (fobia de îmbolnăviri), cancerofobie, ftiziofobia (fobia de tuberculoză), sifilofobia (fobia de infecția sifilitică), tanatofobia (fobia de moarte), hematofobia (fobia de sânge), lisofobia (fobia de turbare sau nebunie), fobofobia (fobia de frică).
O trăsătură proeminentă a tratamentului fobiilor este rezistența acestora la abordările medicale stereotipe și standardizate.
Dr. Mihai Ardelean
medic primar psihiatru
Centrul de Sănătate Mintală Târgu Mureş
